Fara tine e frig
Si in mine
Si afara-
In zadar te mai strig.
Sunt pietre
Si ape intre noi
Si oamenii- ziduri
Ma impresoara.
Cuvintele- sulite
Cat au sa mai doara?
Scriu vers dupa vers
Chinuit, fara sens,
Alb, inutil, insomniac
Si anost.
Pentru că tu îmi tulburi viața cu nonșalanța cu care luna face din valuri flux-reflux, pentru că tu mi-ai prins inima în palmă și acum bate nebună ca o pasăre speriată, pentru că, poate abia acum, încerci să pătrunzi cu adevărat toate tainele iubirii, pentru că mi-am uitat de atunci toate cuvintele, scriu acum aceste rânduri. Pentru inutilitatea gestului meu. Scriu pentru că vreau să-mi amintesc cum sună ”Te iubesc!” în limbajul non-verbal, pentru că astfel simt că ești aici, foarte aproape de cordul meu, de parcă ne-am duce existența de mână, suflet lângă suflet, inimă lângă tâmplă. Pentru ai fost primul om care nu m-a crezut nebună... În definitiv, cine ești, de unde vii, încotro mergi? Și, mai ales de ce ai reapărut pe țărmul mării mele? Am început să mă îndoiesc de verbul ”a iubi”, mă tem de viață și m-am imprietenit cu singurătatea. Nici nu știu cum ar fi dacă m-ai iubi înapoi. Așadar, iubește-mă...
Comentarii
Trimiteți un comentariu