Tăcerea apei

De când am iubit cu toată ființa mea un bărbat care se încăpățâna și se încăpățânează încă să tacă, am devenit fascinată de tema aceasta a tăcerii.

Herta Muller spunea că" tăcerea nu-i pauză în vorbire, e o treabă în sine". De multe ori s-a spus că tăcerea spune mai mult de cât o mie de cuvinte. Totuși, sunt oameni care tac din infatuare, li se pare

lor că astfel sunt mai interesanți. Asta este concluzia la care am ajuns în ceea ce-l privește pe omul pe care l-am iubit până la stele.

Există însă, în literatura română, exemple de tăceri superbe, să ne amintim de "poetul mut că o lebădă'', Lucian Blaga, care a rămas un punct de referință în lirica, filozofia și dramaturgia românească. Lui pur și simplu i s-au refuzat cuvintele în copilărie, pentru ca apoi să se reverse asupra lui sub forma limbilor de foc ale inspirației.

De ce "Tăcerea apei"? Cand am intitulat astfel eseul meu, m-am gândit la sorescianul Iona, captiv în burta peștelui uriaș. Mi l-am închipuit condamnat la o tăcere deplină, totală, căci apa nu mai putea să-i vorbească în claustrarea în care se afla.

De cele mai multe ori, apele vorbesc, au limbaj al lor, de care nu mai vrei să te vindeci, odată ce i-ai aflat farmecul și sensurile.

Gândesc că, în monologul său, de fapt, Iona caută cu acribie, să reia legătură cu apa, să o înduplece să-i vorbească din nou.

La nivel simbolistic apa este echivalentul principiului feminin, deoarece susține viața, iar o femeie care tace este o armă letală și o mare pedeapsa în același timp.

Acestea sunt, așadar resorturile care îl determină pe Iona să străpungă burțile succesive ale chitului, este vorba despre dorința sa de a restabili dialogul și de a se reconecta cu energia feminină, vitală.

Ce este fascinant la Marin Sorescu, mai ales în trilogia" Setea muntelui de sare", este faptul că oricât de adânc ai săpa după semnificații, ele nu se vor epuiza. Totuși, Marin Sorescu nu a vrut decât să scrie o piesă "despre un om nemaipomenit de singur".

https://youtu.be/1SCOimBo5tg?si=dfeZ55DU9suBIVfI