MOTTO: ’’ În liniște și singurătate, nu auzim decât ceea ce este esențial.”- Camille Belguise

 

 

Apele tăceau și se făcuse vremea însingurării

 

 

În vara aceea a abundenței, pe care am traversat-o ca pe un portal către inima mea, fiecare chip, fiecare om purta cu sine semnele propriilor drame, fericiri, zbateri, propriile povești. Existențele lor s-au amestecat atât de mult cu a mea, încât începusem să mă întreb unde încep eu și unde se termină ceilalți. Mă oglindeam în ei și ei în mine până aproape de o indentificare înfricoșătoare, bolnăvicioasă. Nu îmi doream nimic mai puțin decât să mă  regăsesc pe mine însămi, într-o solitudine profundă. (Singurătatea a fost și este prietena mea cea mai sinceră și cea mai loială.) Voiam cu orice preț să nu mai fiu decât eu cu mine, cu propriile mele trăiri, cu propriile mele gânduri. Gândurile mele incolore, inconsistente și guralive!

            Voiam cu orice preț să desfrunzesc de tot ceea ce nu eram, să tacă în mine toate vocile care nu-mi cântau despre tine. În tot acest Turn Babel estival, noi devenisem o altfel de pereche primordială, într-un prezent fără noimă, secătuit de semnificații. Te purtam în mine, invizibil și neștiut de nimeni, absența ta mă încercănase sufletește. Erai în visele, în rugăciunile mele, devenisei un fel de refren al existenței mele.

            De ce a trebuit să trăim fiecare în singurătăți separate? Tu ai fost cel mai frumos blestem care s-a abătut vreodată asupra mea, tu  mi-ai fost binecuvântarea cea mai greu de purtat, ispita mea cea e toate zilele, cea de toate nopțile. Să nu fi fost noi decât niște oglinzi sparte, triste, așezate față în față, cu cinism, de un regizor nebun? Noi nu am știut să reflectăm niciodată altceva decât partea dureroasă, iluzorie, neîmplinită a Iubirii... Când această Iubire se cerea transformată, trăită, când acestă Iubire nu mai încăpea în noi...

            Dacă tăcerea ne separă sau ne unește, dacă suntem condamnați definitiv la îndepărtare de către un judecător nedrept, incapabil să ne citească în suflete, nu vom ști vreodată. Suntem două drepte secante aceluiași cerc, uneori eu te visez, alteori tu mă auzi în ecouri sparte de valuri.

            E aproape liniște acum, peste grădina mea se întinde cerul - acuarelă în alb-albastru - și puzderia de stele, luna e o monedă de argint, aud greieri și fâlfâit de aripi de pescăruși. Numai tacerea e grea și gri.

            Nu dorm și cred că fiecare ceas de insomnie e o mică fericire în sine, e timpul magic când mă dezgolesc sufletește. Se așterne liniștea peste inima mea ca promisiunea unui nou început. Tac și sufletul meu tace lângă al tău. Uneori mi-e teamă să nu mi se transforme cuvintele în vorbe. Alteori mă tem că te voi pierde, dar noi nu-l știm pe ”împreună„ -  viața nu ne-a învățat acest termen complicat.

Acum aproape că mă sperie repeziciunea cu care se succed toate anotimpurile în mine. Dimineața e iarnă, un pic de toamnă pe la prânz, vara vine din două în două zile, iar în fiece seară mă tulbură  ”primăvara deșertului.”

 Din Dragostea ce ți-o port, mor și renasc în fiecare zi, din Dragostea asta se mai și trăiește!

             Iar apele tac și noi imbătrânim, însingurați și irepetabili.

              https://www.youtube.com/watch?v=7lE1UpG2uGI