Blogul Risipitoarei de Cuvinte

Poate că cele două cuvinte  Au ajuns la tine prea târziu, Totuși ele s-au născut prematur- Erau o sarcină prea grea  Pentru cordul meu, Pentru sufletul meu " Bun la toate"... Mi-au sângerat o clipă Pe vârful degetelor, Mi-au înserat ochii  Cu încă  o lacrimă... Acum, că te-au găsit Reașează-le tu În acest puzzle complicat Numit viață, Poate că sunt cele două piese  Care lipseau... Eu le-am purtat în mine  Un timp Dar inima mea  Le-a rămas mică... Acum și ele Și eu Nu ne mai găsim locul  Prin univers... Construiește tu o lume Nouă,  Pe măsura noastră!

 Iubite, Tu îmi așezi iubirea între paranteze si scoți zilnic viața din ecuație... Îți mulțumesc, o fi și asta o lecție, aceeași lecție pe care nu sunt pregătită să o asimilez, pentru că nu o înțeleg. Poate că în ziua în care mă voi vindeca de ne-iubirea pe care mi-o port, vei putea să vezi in mine acest izvor nesecat de emoție, de trăire. Da, cred că asta e problema cu mine, mă iubesc prea puțin pe mine raportat la cât de multă inimă am dat de dat. Se constituie astfel un deficit, un dezechilibru interior și tot eu trebuie sa fac în așa fel încât Balanța să fie perfect echilibrată. E totuși o vorbă, la început dai din ceea ce ai, apoi dai din ceea ce ești. Poate vei descoperi într-o zi cine sunt.

Crește tăcerea între noi Ca o plagă. De atâtea ori Am calculat distanța  Infinitezimală  Dintre sufletele noastre, Încât cele două cuvinte Pe care noi nu le-am putut rosti S-au rătăcit unul de altul. "Te"- încă te mai caută  Aiurea, în noapte; "Iubesc" agonizează  În mine.

Albăstrește-mi privirea     Fă-mi, Doamne, privirea albastră (La o adică nu cred că e prea târziu) Întâi, așa, ca să fim de-o culoare. Și apoi, știut fiind că albastrul e culoarea comunicării,  Mă scutești astfel de corvoada de a-i spune cât îl iubesc. Ne-am înțelege din priviri, așa, De la albastru la albastru.        

mi-au inflorit în suflet nostalgia și tăcerea de când nu mai sper nimic  de când nu mai astept nimic secretele ploii mi-au ramas mici doar iubirea asta nouă îmi vine manușă

 oprește-te o clipă din a mai trăi moartea! hai, mai bine, sa fumăm o țigară și să ne prefacem că ne iubim. poate  într-o zi  ne va ieși  de-adevăratelea...

   La ora când doar tu mai străbați Meridianele inimii mele, Visătorii de rând au adormit. În chakobsa de mi-aș striga iubirea Nici viermii de nisip nu m-ar auzi... Tu...taci în versuri sublimate Pe care nu știu să le recompun. Mi-e dor de tine în fiecare noapte De câte ori să ți-o mai spun? În tot acest...nimic Spre tine caut drum.

  Vorbește-mi! Cuvintele tale Îmi hrănesc, Mai nou, toate iluziile. Dintre toti, Tu esti cel mai aparte, Cel mai viu, Cel mai simplu. Minunatule! Tăcerile tale, Șoptite insinuant În versuri albe Mă înfioară! Și nici măcar nu știu cum sună Vocea ta!

  Ce tristă liniște îmi ești! Și ce frumos mă oglindesc în sufletul tău! Vreau să rămân, Să-ți fiu, Să-mi fii! Viața are gust de moarte Și dansează absurd, Iubirea surâde Copilăreste. Sunt fecioara visurilor tale Și tu, Tu minunea mea  Din fiecare zi! https://www.youtube.com/watch?v=DaHyqX7gehw&ab_channel=mireladinita

Tu Ai readus primăvara în inima mea, Soare ce îmi usuci lacrima de pe obrazul stâng! Liliac alb ai făcut să înflorească în februarie. Am început să te respir Și nu mai scriu ca mine Ci ca tine. Nu mai stiu cum sunt eu,  Un altfel de tu am devenit. Am soare în priviri, Un răsărit îmi scânteiază pe gene, Iarba îmi încolteste sub tălpi, Cireși îmbobocesc cuvinte,  Din degete îmi picură muzici subtile. Și tu, iubire nouă, îmi curgi prin vene! https://www.youtube.com/watch?v=-bbDjhfr_Dk&ab_channel=SteffBen